Oglinda care mareste – evaluarile 360 feedback

Atunci cand am fost rugata de catre colegii mei sa scriu un articol pentru urmatorul newsletter despre evaluarile tip 360 feedback, initial am zis nu. Ce anume as mai putea adauga la un subiect atat de discutat, de dezbatut? Ce as putea sa spun mai mult decat faptul ca este o metoda de colectare structurata de feedback din partea sefului, egalilor, subalternilor si propriei persoane? Ca de obicei companiile o utilizeaza fie alaturi de procesul de evaluare a performantei, fie ca punct de pornire in crearea de planuri de dezvoltare, in zona de “soft skills”? Ca e o metoda care ofera participantului evaluat un bun prilej de auto-constientizare a modului in care e privit de ceilalti?

Tocmai de aceea am preferat sa zic pas acestui “chin” de a reinventa  ce s-a tot scris pana acum. Dupa care mi-am amintit de toate trairile mele (in calitate de participant), atunci cand mi-am primit rapoartele anuale de 360 feedback. Si m-am gandit ca ar fi o buna ocazie sa ne concentram putin pe ce anume simte si traieste un participant atunci cand isi primeste un astfel de raport.

In primul rand, evaluarea 360 feedback nu este o metoda foarte comoda. Necesita un anumit grad de maturitate (al organizatiei, al oamenilor care o formeaza si nu in ultimul rand al participantului evaluat), fara de care procesul in sine este compromis din start. Daca oamenii (mai ales cei care ofera feedback) nu inteleg ca acest proces nu inseamna ca “acesta este momentul in care trebuie sa aratam ca suntem uniti” si nici ca “acesta este momentul pe care l-am asteptat tot anul, asta va fi razbunarea mea fata de colegul X”, recomandarea ar fi ca investitia sa fie redirectionata catre orice altceva.

Insa cel mai incomod, cu siguranta ca se va simti persoana evaluata (si asta indiferent cat de matura sau “trecuta prin asa ceva” este). Si pentru a nu arata cu degetul in jur, sau a vorbi generalitati, voi arata cu degetul spre mine. Sa ma explic. Am trecut pana in prezent prin vreo 6-7 astfel de procese, in care am fost participant (si probabil tot cam prin atatea procese in calitate de evaluator). Am trecut prin zeci de astfel de procese, in calitate de consultant, implementand proiecte de 360 feedback la clientii mei. Am oferit feedback in baza rezultatelor la sute de persoane. Ai zice deci ca sunt “imuna” atunci cand vine vorba sa imi citesc raportul individual.

Ei bine….

De fiecare data cand mi-am primit raportul, desi stiam ca este contrar oricaror recomandari, am “sarit” direct la intrebarile cu raspunsuri libere. Mai mult, nici n-am citit raspunsurile la intrebarile de genul “Ce apreciati la Alexandra? Ce ar trebui sa continue sa faca?”, ci evident m-a interesat direct feedback-ul negativ.

Iar cand prima data intr-un raport de 360 vezi chestiuni de genul (este chiar raportul meu de anul trecut mai jos)…

…vei avea in mod normal urmatoarele reactii:

• Cine mi-a zis ca sunt “biciul nr 2?” – précis e X, ce fraiera am fost eu ca i-am dat un feedback constructiv, iar ea mi-a zis asa, puteam sa ii zic si eu cat de oarba a fost in sedinta aceea si cum a reusit sa enerveze pe toata lumea…si chiar, cine e “biciul nr 1”? Trebuie sa aflu repede….
• Iara asta cu caldura? Doamne, oamenii astia n-au familii si prieteni? Ce vor de la mine? Sa ii iau in brate cand gresesc? Chiar nu intelege nimeni ca aici nu e gradinita?
• Eu suspicioasa? Niciodata! Asta e o aberatie…précis e de la colega noua, saraca, n-a stiut si ea ce sa zica…
•  Etc etc etc etc

Cu alte cuvinte, incepe fie atacul (“te prind eu”) sau apararea (“cred ca a inteles gresit”). Ceea ce este si normal, daca primul instinct este sa te arunci asupra feedback-ului negativ. Si intoxicat numai de acesta, piere si cheful de a mai analiza si restul raportului.

Gustul asupra procesului ramane unul cat se poate de amar…(vestea “buna” e macar ca toata echipa primeste cam in acelasi timp raportul individual, deci cu siguranta urmatoarele zile inseamna ca fiecare mananca la pranz singur, iar salutul de dimineata se va face doar cu jumatate de gura).

Cand in sfarsit, peste vreo doua zile iti amintesti ca raportul mai are vreo alte 30 de pagini si incepi sa le citesti, realizezi ca defapt esti si foarte apreciat, si ca nimeni nu a avut intentia sa te spanzure…Si atunci incepi sa te deschizi, sa povestesti cu colegii, sa ceri lamuriri (care, surpriza: sunt total diferite fata de scenariile din mintea ta; sunt niste explicatii chiar plauzibile, si da, colegii tai chiar au dreptate).

De abia de aici incolo incepe cu adevarat auto-constientizarea. Raportul de 360 feedback in sine este din punctul meu de vedere doar un instrument care ofera premisa unor discutii 1:1 mult mai ample, de lamurire, de reconciliere, de gasire de solutii comune. Este doar oglinda-lupa, care iti arata daca ai sau nu probleme cu tenul, insa tratamentul cosmetic ti-l oferi tot singur, cu ajutorul celor din jur.

Pe langa toate trairile de mai sus satisfactia cea mai mare o ai insa la anul cand vezi ca lucrurile pe care ti-ai propus sa le dezvolti incep sa primeasca un feedback pozitiv.

Alexandra (Urseanu) Ionescu